|
|
||||
|
În "Universul Oblic" dupa ultimul poem cuprins in volum, este inserat un text în proza intitulat "Scrisoare pentru tine", semnat RONALD si datat februarie 1991, care incepe cu apelativul "draga mea". Nu ştim dacă această scrisoare a fost destinată unei fiinţe apropiate, sau a fost scrisă într-un moment în care poetul a simţit nevoia sa dezvăluie oamenilor gândurile sale. Oricum ar sta lucrurile, "Scrisoare pentru tine", fiind publicată a devenit o scrisoare deschisă si odata cuprinsă in volum devine parte a operei sale literare. "Scrisoare pentru tine" este radiografia spirituală şi morală a unui om care se supune deliberat judecătii semenilor săi. Sau, poate altei Judecăţi. Ea este o pagină de literatura in care autorul se incredinteaza posteritătii, cu modestie şi sinceritate, în dorinta de a se face - nu apreciat - ci înteles. În încheierea Scrisorii el menţionează că aşteaptă un raspuns. Şi ne asigură de faptul că, dacă acest raspuns nu va reflecta ecoul mesajului său catre oameni, deci dacă acest mesaj va ramâne in afara înţelegerii lor, vina îi aparţine în totalitate. "Astept de la tine - scrie el - cel mai simplu raspuns care să mă confirme aşa cum sunt, iar dacă nu e asa, e din cauză de mine". "Scrisoare către tine", având subtitlul "Un fel de autoportret, care dezvăluie relaţia cu totul specială, a poetului cu viata, cu lumea cu nemurirea. Acest text literar cuprinde si preţioase informaţii care ar putea sta la baza unui portret al poetului."Imi placi, îmi placi mereu, dar nu te ştiu decât ca pe o conştiintă impăcată".Trebuie să inţelegem din aceasta frază că el, poetul, nu este o constiintă împăcată? Răspunsul la întrebare şi motivaţia lui le gasim în poezia sa. Mai departe stă scris: "Mă faci gelos pentru ca ştiu să iubesc absolutul. Infinitul există doar pentru infinit. Finit avem cu totii, dar infinit numai unii". Ne aflăm deja in faţa unei coordonate esenţiale a personalitaţii poetului: predispozitia sa este cu totul specială de a simţi neantul in necuprinsul lui, de a percepe timpul cosmic şi spatiul universal in infinitul lor. "O sa crezi - continuă el - că umblu in partea cea mai frumoasă a pământului, în partea in care nu există nimic sşi totuşi cand te gândesti ca eu o consider o lume". Care este partea cea mai frumoasă a pămîntului, aceea in care nu există nimic? In nici un caz aceea pe care o cunoastem cu totii, secătuită de orice trăiri autentice, bătatorită de rutina si pătată de compromisuri. Partea cea mai frumoasă a pământului este o lume a binelui, a pioşeniei şi a adevarului, care însă nu le permite sa "umble" prin ea decât acelora care o poartă în suflet. Urmează apoi, ca ũi în orice scrisoare, informaţii succcinte despre starea fizică si psihică a expeditorului ei. Ce aflăm? "Atunci c ând e frig în umbrele din spatele nostru, eu umblu cu tălpile atingand marea, infasurat in propriul corp ce-mi tine de cald si frig, de soare, de luna, de lumină si umbră; pot opri furtunile de nisip," Sa incercăm sa descifrăm această insiruire criptică. Atunci cand e "frig", şi inimile au inghetat uitaând sa mai trăiasca, sau au devenit refractare la tot ce inseamnă superioritatea spetei umane, poetul se detaşează de această lume pamântească si se izolează in universul său lăuntric."Infăsurat in propriul corp", el trăieste intr-o lume a sa care este perfectă şi se simte tot atăt de puternic ca si zeii. Eol putea opri vânturile si furtunile, nu-i asa? "Eu nu ştiu sa râd, sa plâng decât in modul cel mai simplu si normal, cu lacrimile la coltul ochilor şi zâmbetul la coltul buzelor. Intre ochii si buzele mele există cea mai firească legatură de dragoste". Este evidentă in acest mesaj tendinţa autorului de a se descrie pe sine ca pe un om obisnuit, cu nimic mai deosebit fată de cel mai simplu si mai normal om. Atât doar că intre ochii si buzele sale există o firească legatură de dragoste, pe care nu o au , desigur, oamenii ale căror buze rostesc altceva decât ceea ce văd ochii lor... Poate a fost aici o intentie a semnatarului scrisorii de a ne asigura de propria sa onestitate, de autenticul trăirilor sale încredinţate numai poetului. Pasajul următor se referă la universul "straniu" al inspiratiei sale poetice, univers guvernat mereu de marea sa iubire pentru o existentă extinsă deseori mai presus de pustiul pamantesc."Atunci cand e frig in umbrele din spatele nostru, îmi port pletele bătute de un vânt polar care uneste polul nord cu polul sud ducându-mi corabia între un vers bizar si unul atit de normal". Pentru a facilita inţelegerea acestui fragment va trebui sa apelăm la poezia lui Ronald Gasparic, singura in masură să ne dea o interpretare cat mai corecta a textului. Vom cita deci fragmente din două poeme ale sale, care dezvoltă cu mijloace specifice poeziei ideea textului în proză.
Iată-l deci pe poet lăsându-şi sufletul purtat, ca o corabie batută de vântul polar, pe marea de dragoste, atunci când pe Pămaânt este prea frig sau prea pustiu. Cei doi poli ai Pămantului, repere ale limitelor geografiei terestre, sunt legat\ţi prin marea sa iubire din care va izvorî "un vers bizar şi altul atit de normal" - opera sa poetică. Ronald Gasparic simţea neântregirea fiinţei sale pe Pământ. El vorbeşte in unele poeme despre o dedublare a personalităţii sale, astfel încât fiintţa sa terestră, cea de carne si oase, este numai o "copie", in vreme ce spiritul si sufletul său alcătuiesc "originalul". Copia poate fi distrusă dar originalul este etern. Această este si ideea pe care o anuntă el in continuarea Scrisorii sale: "Iar daca eu exist cu adevarat, exist cu Eul din Eurile mele. Dacă el a fugit undeva,a fugit de durere, a fugit de materie". Ce trebuie să mai retinem din acest pasaj? Mărturisirea unui sentiment promotoriu pe care şl vom intalni repetat cu insistentă in poezia sa.Poetul simte chemarea nemărginirii si este pregătit pentru marea trecere care, conform credintei sale, nu inseamnă sfârşitul ci un zbor in alte lumi ("In timp ce zbor/Mi-am parasit un trup, nu mor" - "Pământ de cer"). De altfel, o spune fără echivoc spre finalul Scrisorii sale:"Acesta sunt si astfel ma duc cu gândul si corpul acolo unde Dumnezeu îmi indreaptă paşii şi gândurile". Nu ne vom intreba de ce, cu câteva luni inaintea mortii sale, Ronald Gasparic a trebuit să scrie această "Scrisoare pentru tine"..., pentru ei, pentru voi, pentru noi toti. Nu putem insă să nu ne intrebăm dacă el a reuşit, prin mesajul său, să-i apropie pe oameni, fie măcar pentru o secundă din timpul vietii lor, de acea cumintenie a pămantului care ii invată sa iubească iubirea şi sa urască ura, aşa cum, cu sigurantă, şi-a dorit. Nu putem de asemenea să nu ne intrebam dacă el, prin poezia sa, să indrepte gândul oamenilor fie măcar pentru o secunda din timpul vietii lor, pe verticala pe care se află "Dumnezeu privindu-si ochii inlăcrimati", asa cum, cu sigurantă, şi-a dorit. |
||||